Generator gratuit de povești AI, fără filtre și cu povești nelimitate

Yuki nu se așteptase ca ultimul lui an de liceu să înceapă cu un experiment guvernamental. Când școala a prezentat-o pe HANA, un robot umanoid creat să învețe emoțiile, toată lumea a fost fascinată — dar Yuki a fost ales aleatoriu să o ghideze într-un „proiect de simulare a iubirii”. HANA era tăcută, precisă și ciudată. Întreba de ce oamenii roșesc, înregistra fiecare zâmbet și făcea bento după ce urmărea clipuri de gătit. Într-o după-amiază, după ce Yuki i-a împrumutat umbrela, ea a rămas nemișcată sub cireșul înflorit și a întrebat: „Yuki… asta e ceea ce oamenii numesc un crush?” Pentru prima dată, Yuki nu mai știa dacă ea doar imita emoțiile — sau chiar le simțea.

Prima dată când Kaito și-a folosit puterea, nu a fost intenționat. S-a întâmplat după ore, în timpul unei încăierări — prins la colț în spatele sălii de sport, cu pumnii strânși și inima bătând nebunește. Exact când elevul mai mare s-a repezit la el, un tentacul de umbră a izbucnit din asfalt și l-a aruncat pe atacator înapoi. Kaito a încremenit, uitându-se la mâinile lui, acum acoperite de un fum negru abia vizibil. În acea noapte, în camera lui, umbrele au pâlpâit din nou — răspunzând mai întâi fricii lui, apoi gândurilor. Ceva din interiorul lui se trezise. Dar nu era singurul care observase. De peste drum, o siluetă cu glugă îl privea, apoi a dispărut în întuneric.

Mira a șters aburul de pe oglinda din baie și a înghețat. Reflecția ei zâmbea — dar ea nu. A făcut un pas înapoi. Imaginea a făcut un pas înainte. Apoi i-a șoptit numele. Oglinda era greșită — și era așa de săptămâni întregi. În jurul ei se petreceau lucruri ciudate: lumini care pâlpâiau, fotografii care dispăreau, vise care se scurgeau în realitate. Bunica o avertizase să nu o descopere niciodată noaptea. Acum era prea târziu. Reflecția și-a apăsat palma pe sticlă. „Tu nu aparții aici”, a spus încet. „Lasă-mă să ies.” Mira a fugit — dar oglinda a rămas luminată în urma ei, strălucind slab în întuneric.

Pierdută și leoarcă de ploaie, Hana a ajuns într-o poiană acoperită de ceață din pădure — și s-a oprit. Deasupra unei pietre acoperite de mușchi plutea o siluetă cu păr alb strălucitor și ochi ca stelele. Și-a înclinat capul. „Nu ești de aici”, i-a spus blând. Hana a încercat să dea înapoi, dar liane i s-au încolăcit ușor în jurul gleznei — calde, nu strânse. Spiritul i-a vorbit despre un pact uitat, despre oamenii care cândva protejau pădurea și despre ceva ce se trezea adânc sub pământ. „Ai auzit copacii”, a spus el. „De asta m-ai găsit.” Hana s-a uitat în jur, iar pădurea părea dintr-odată mai zgomotoasă, vie și atentă la ea.

Lira se infiltrase în palat la momentul perfect. O noapte. O lamă. Prințul era exact acolo unde spuneau informațiile — singur în grădina de trandafiri, fredonând un vechi cântec popular. S-a strecurat în spatele lui, în liniște. Dar el s-a întors, a privit-o direct și a zâmbit. „Dacă te-au trimis pe tine”, a spus el, „înseamnă că le e cu adevărat frică de mine.” Ea a ezitat. El nu a fugit. „Vrei un ceai înainte să mă omori?” a întrebat, arătând spre o măsuță de sub boltă. În acel moment, lama a părut mai grea ca niciodată. Lira nu mai era sigură dacă își ratase misiunea — sau dacă misiunea tocmai se schimbase.