Generator de povești AI gratuit, fără filtre și cu povești nelimitate

Yuki nu se aștepta ca ultimul lui an de școală să înceapă cu un experiment guvernamental. Când școala a prezentat‑o pe HANA, un robot umanoid creat să învețe emoții, toată lumea era fascinată — dar Yuki a fost ales aleatoriu să o ghideze printr-un „proiect de simulare a iubirii”. HANA era tăcută, precisă și ciudată. Întreba de ce oamenii roșesc, nota fiecare zâmbet și făcea bento urmărind videoclipuri de gătit. Într‑o după‑amiază, după ce Yuki i‑a împrumutat umbrela, ea a stat în liniște sub un copac de sakura și a întrebat: „Yuki… asta e ceea ce oamenii numesc crush?”. Pentru prima dată, Yuki nu știa dacă ea imita emoții sau chiar le simțea.

Prima dată când Kaito și‑a folosit puterea, nu a fost intenționat. S‑a întâmplat în timpul unei bătăi după școală — împins în colț, în spatele sălii de sport, cu pumnii strânși și inima bătând puternic. Exact când elevul mai mare s‑a năpustit asupra lui, un tentacul de umbră a izbucnit din asfalt și l‑a aruncat pe atacator înapoi. Kaito a încremenit, privind la mâinile lui, acum acoperite de un fum negru abia vizibil. În noaptea aceea, în camera lui, umbrele au pâlpâit din nou — răspunzând mai întâi fricii, apoi gândurilor lui. Ceva din interiorul lui se trezise. Dar nu era singurul care observase. De peste drum, o siluetă cu glugă îl privea, apoi s‑a retras în întuneric.

Mira a șters aburul de pe oglinda din baie și a încremenit. Reflecția ei zâmbea — dar ea nu. A făcut un pas înapoi. Imaginea a făcut un pas înainte. Apoi i‑a șoptit numele. Oglinda nu era în regulă — era greșită de săptămâni întregi. Lucruri ciudate se întâmplau în jurul ei: lumini care pâlpâiau, fotografii care dispăreau, vise care se amestecau cu realitatea. Bunica ei o avertizase să nu o descopere niciodată noaptea. Acum era prea târziu. Reflecția și‑a lipit palma de sticlă. „Tu nu aparții aici”, a spus încet. „Lasă‑mă să ies.” Mira a fugit — dar oglinda a rămas aprinsă în urmă, strălucind slab în întuneric.

Rătăcită și udă leoarcă de ploaie, Hana a intrat într‑o poiană cețoasă din pădure — și s‑a oprit. Deasupra unei pietre acoperite de mușchi plutea o siluetă cu păr alb strălucitor și ochi ca stelele. Și‑a înclinat capul. „Tu nu ești de aici”, a spus blând. Hana a încercat să facă un pas înapoi, dar liane calde, nu strânse, i s‑au încolăcit delicat în jurul gleznei. Spiritul i‑a vorbit despre un pact uitat, despre oameni care odinioară protejau pădurea și despre ceva care se trezea adânc în pământ. „Ai auzit copacii”, a spus. „De‑asta m‑ai găsit.” Hana a privit în jur, iar pădurea părea deodată mai zgomotoasă, vie și atentă.

Lira pătrunsese în palat cu un timing perfect. O singură noapte. Un singur cuțit. Prințul era exact unde spunea informația că va fi — singur în grădina de trandafiri, fredonând un cântec vechi. S‑a strecurat în spatele lui, silențioasă. Apoi el s‑a întors, s‑a uitat direct la ea și a zâmbit. „Dacă te‑au trimis pe tine”, a spus, „înseamnă că le e foarte frică de mine.” Ea a ezitat. El n‑a fugit. „Vrei ceai înainte să mă omori?”, a întrebat, arătând spre o măsuță mică sub boltă. În acel moment, cuțitul i s‑a părut mai greu ca oricând. Lira nu mai era sigură dacă își eșuase misiunea sau dacă tocmai se schimbase.